|
1 |
2 |
3 |
4 |
5 |
|
5. Prietenii si adversarii mei
(Iulie 1985 - 1988)
Sergiu Irimie si Adrian Ionita au fost primii adevarati prieteni pe care mi i-a adus go-ul in viata. In lungul timp de cand joc eu go am legat multe prietenii si am cunoscut multi jucatori pe care ii simt apropiati. Cu unii am mentinut contactul si ma vad si acum, cu altii am pierdut legatura si nu mai stiu nimic despre ei. Cu Adi si cu Sergiu as putea sa ma vad oricand, fiindca sunt si ei in Brasov, dar din pacate nu a mai ramas nimic care sa ne lege decat amintirea adolescentei noastre. Amandoi au renuntat la un moment dat la go spre marele meu regret, fiindca ar fi avut talentul sa tina pasul cu mine. Din nefericire ei erau mai mari cu doi ani si circumstantele societatii acelor vremuri i-au marcat mai mult. Pentru ei, ca jucatori de go, '89 a venit prea tarziu.
In vara lui '85 insa eram toti trei absolut captivati de go iar eu eram cel mai slab dintre noi. Ei doi se jucau la scoala, chiar in timpul orelor, pe hartie de matematica sau cu un joc ascuns sub banca. Eu trebuia sa astept pauza ca sa ma duc la ei in clasa sa chibitez vreo partida. Si ce dificil era sa infrunt glumele, multe de prost gust, ale elevilor mai mari, colegi de-ai lor.
Nici Adi, nici Sergiu nu erau vedete pentru generatia lor, nu jucau nici fotbal, nici baschet, nu erau nici mari amatori de chefuri si nici nu fumau pe ascuns. Ba erau chiar considerati niste tacaniti care se joaca cu buline pe hartie. Iar eu eram si mai ciudat in ochii liceenilor, in primul rand eram mai mic dar eram si plin de cosuri si aveam o tunsoare pe oala, un compromis intre plete, cum voiam eu, si tunsoarea regulamentara pe care mi-o cereau profesorii. Totdeauna imi lasam parul sa creasca pana eram dat afara de la ore si trimis la frizer. Din pricina acestei tunsori mi se spunea rautacios "Popa". Insa din fericire eram la un liceu serios, cu o traditie de peste 100 de ani, unde elevii aveau respect pentru activitatile intelectuale. Si cu timpul, din niste ciudati am devenit un fel de mini vedete (vedetele adevarate erau cei din echipa de baschet), de altfel destul de multi colegi de-ai nostrii au invatat atunci go.
Recunoasterea noastra a culminat cu primul Campionat National din 1987, cand Sergiu a iesit Campion iar eu pe locul doi. Atunci chiar si directorul liceului ne-a intrebat ce e cu jocul asta.
|
n - Sergiu Irimie
Data : 1985
196 la 169
|
In vacanta i-am vizitat asiduu pe amandoi. Rareori ne intalneam toti trei deodata insa ne faceam vizite unul altuia foarte des. Parintii nostri deja acceptasera ca daca ne apucam sa jucam go dimineata inseamna ca nu ne opream pana seara si totdeauna puneau un tacam in plus la masa. Cred ca am jucat in acea vara zeci daca nu sute de partide impreuna, caci intr-o zi jucam aproximativ patru, cinci partide. Acum, cand rasfoiesc carnetelul din acel an, descopar ca am mai multe partide cu Sergiu decat cu toti ceilalti jucatori la un loc, exceptandu-l pe Adi.
In aceasta serie de partide ambitiile erau foarte mari si jucam cu totii foarte dur. Cred ca acel an a fost hotarator pentru jucatorul de go ce am devenit mai tarziu. Cum nu aveam idee de strategie, decat ce prinsesem din putinele partide publicate de Paun in reviste, soarta partidelor depindea de cine e capabil sa calculeze mai mult si mai precis. Si noi am descoperit atunci pe cont propriu mare parte din tehnicile si procedeele de baza ale go-ului.
Geta, reteaua a fost descoperita de Sergiu, shicho cotit de mine: cand l-am calculat prima data la club lumea aproape a crezut ca trisasem, scara directa tinea pentru adversar insa pozitia pietrelor permitea scarii sa coteasca si bietul meu adversar a jucat in scara pana a dat coltul, la propriu si la figurat. Tot in acea perioada am reinventat o multime de tesuji-uri pe care mai tarziu le-am gasit in carti. Practic atunci am pus bazele solide ale capacitatii de a calcula secvente tactice, cred ca atunci calculam chiar mai mult decat o fac acum. Despre corectitudinea secventelor este insa o alta discutie.
Sergiu Irimie intotdeauna juca la descurajarea adversarului. A avut totdeauna capacitatea de a gasi acele mutari care te incurcau mai mult si la inceputul carierei lui de jucator abuza de asta. Dar era un foarte bun tactician si de multe ori iesea cu basma curata in urma unor mutari exagerate.
Mai tarziu, dupa ce a iesit campion national, a incercat sa-si echilibreze jocul, sa joace mai global si mai strategic, de multe ori cazand in extrema cealalta, a unor mutari prea linistite, timide chiar. Eu am jucat pe atunci nenumarate partide cu el si i-am cunoscut pe pielea mea taria, in 85 era in mod clar mai bun decat mine, abia daca castigam un sfert din partide.
Cel mai des jucam la el acasa, in camera lui plina cu machete de avioane sau pe vreme frumoasa in gradina din spatele casei. Senzatia care mi-a ramas este ca nu comentam deloc partidele, cum terminam una incepeam o alta. Iar eu repetam aceleasi greseli partida dupa partida. Sau nu stiu cum facea Sergiu dar ma taxa partida de partida cu aceleasi mutari. In felul asta mi-a intrat bine in cap cum NU trebuie sa joc.
Cel mai mare tesuji al lui Sergiu era insa sa joace cu prizonierii mei. Cum pietrele de plastic le tineam in pungi, puneam prizonierii pe langa tabla, pe unde apucam. Si Sergiu lua din ei si juca pe tabla, cand imi dadeam eu seama deja nu mai stiam cati avusesem iar el se uita mirat la mine.
Mai tarziu, cam dupa un an, am reusit sa-l depasesc cu greu. Jucand atat de mult cu el am invatat sa-i speculez punctele slabe, care in mod paradoxal erau exact aceleasi care-l faceau atat de tare impotriva cuiva care nu-l cunostea, aparenta timiditate strategica si extraordinarele lui invazii neasteptate.
Caracteristica principala a lui Sergiu era increderea absoluta in ideile proprii, nici nu stiu daca asta e un lucru rau sau bun insa se manifesta in toate privintele. In go insa era evident ca daca el considera ca asa e bine nu-l puteai convinge de opusul ideii decat batandu-l in mod repetat. Si in momentul cand considera el ca e ceva neinregula cu strategia lui, era capabil sa o schimbe complet printr-un mare efort de vointa. Ceea ce ii lipsea lui era acea flexibilitate in gandire (si as zice si in personalitate) care permite unui jucator bun de go sa se adapteze oricarei situatii de pe tabla.
|
n - Adi Ionita
Data : 1985
140 la 45, |
Despre Adi Ionita, nu stiu de ce, imi este foarte greu sa spun ceva. Am jucat si cu el o gramada de partide, i-am facut vizite, la el am ascultat mult Yes si am vazut primul calculator Commodore pe care am jucat primul joc pe calculator. Dar Adi mi-a ramas mult mai sters in memorie decat Sergiu (cel mai bine imi amintesc cum radea), poate si fiindca de fapt cu el am jucat doar doi ani. Nici macar modul in care juca nu-l pot defini, era si el bun tactician insa partidele cu el erau amorfe, nebuloase, ma ducea in niste pozitii in care nu-mi era deloc clar ce se intampla. Cand notiunile strategice ale go-ului s-au mai stratificat in capul meu am inceput sa-l bat.
In anul scolar 85-86 Sergiu, Adi, Radu Negru, Doru Munteanu si Alex Popescu erau cu totii clasa a XII-a. Radu si Doru au venit foarte rar pe la club. Alex cred ca si el a venit rar dar cu el ma vedeam oricum foarte des. Singurii care au venit constant la club au fost Sergiu si Adi. Si ei au dominat toamna lui 85 in concursul de club, eu venind imediat dupa ei. Cred ca in acea perioada a aparut prima editie a Cartii "Initiere in Go" de Gheorghe Paun. Am citit-o cu totii extrem de avizi si cea mai mare schimbare in viata noasta de jucatori de go au adus-o testele. Pana in acel moment nici nu stiu daca exista vreun rang la clubul din Brasov, cred ca da dar nu aveau atata importanta cum aveau locurile ocupate in clasamentele concursurilor. Insa testele din "Initiere" ne-au spus dintr-o data ca suntem jucatori de nivel dan, hmm!
|
|
|