1-2	3-5	6-8	9-10	11-12	13-16	17-19	20-22	23-25
	26-27	28-31	32-34	35-37	38-40	41-42	43-44	45-46	47-48
	49-50	51-52	53-54	55-56	57-59	60-62	63-65	66-69	70-72
	73-75	76-78	79-80	81-82	83-85	86-88	89-90

20.  Sumiya Haruya

intre doua partide (1988)

Prin 1986 a aparut in Bucuresti un japonez (4d), mare amator de go. In virsta de 47 ani, dl. Sumiya Haruya venise aici pentru a-si da doctoratul pe tema "Interactiuni intre culturile franceza si romana". A tradus mult din Rebreanu (isi exersa limba romina facind traduceri din Eminescu) iar in 1991 (sau '92) a primit cel mai important premiu japonez pentru o traducere dintr-o limba straina, cu "Padurea Spinzuratilor".

Prima data a venit la clubul din Preoteasa insotit de Gheorghe Paun, dar odata ajuns acolo a devenit imediat unul dintre frecventii clubului si totodata al concursurilor noastre. Eu ma intilneam cu el o data pe saptamina si de fiecare data, in timp ce jucam, imi arata cite un nou soi de vin romanesc descoperit prin nu stiu ce colt de tara. Nu era nici pe departe un "bautor" dar degusta cu placere, din cind in cind, cite un vin special.

A locuit la inceput, aproape un an, intr-unul dintre caminele studentesti (linga Haitao si Cristian Cobeli). Cind in fine a primit un apartament in oras si l-am ajutat sa-si care lucrurile, a scos de sub pat (spre groaza mea) si mi-a aratat rizind ... trei cutii-capcana pentru gindaci, pline ochi de cadavrele ginganiilor.

Ne-a adus mai multe carti si reviste de go - lucruri de care duceam mare lipsa pe vremea aceea. A mai adus un mod cu totul special de a privi jocul, mod care ne-a influentat profund (chiar daca din punct de vedere al fortei de calcul eram foarte apropiati). El ne-a explicat, de pilda, pentru prima data notiunea de SABAKI (dezvoltare usoara a pietrelor intr-o zona de influenta adversa). Si tot de la el am aflat ca poti sa rizi cu gura pina la urechi (si cu sinceritate) chiar si dupa ce ai pierdut o partida !!

Eram intro seara, impreuna cu Haitao si Mihai Bisca la una dintre primele intilniri cu dl. Sumiya; ne invitase la dinsul acasa si ne aratase niste ziare de Go cu ultimele stiri din Japonia. Ne-a pus dupa aceea o partida "de titlu" jucata cu numai citeva zile inainte (!!). Ne citea comentariile, ne descria concepte si ne povestea despre profesionisti.
Cind am plecat spre casa eram ca si vrajiti. Jocul de Go ni se infatisa intro cu totul si cu totul alta lumina; aveam senzatia ca am crescut toti cu vreo doua pietre, in numai citeva ore. (Acum stiu ca nici macar nu ne inselam prea mult).
Haitao introdusese printre noi (intr-o traducere ... nu stiu cit de corecta, dar extrem de plastica) expresia "... gustul unei miscari" ... sau al unei partide. In acea seara avea sa remarce: "- Acum Go-ul are alt gust !!"

Deoarece descoperise - aici in Romania - multa pasiune pentru Go, dl. Sumiya a insistat si a reusit sa obtina de la Nihon Ki-in permisiunea pentru traducerea in romana si editarea gratuita a doua carti de Go. Flavius Florea s-a oferit imediat sa faca traducerea iar eu sa desenez diagramele (pe atunci nu existau calculatoare, copiatoare sau programe de editare asa incit totul a fost desenat in tus, pe foi de calc). Una dintre ele - cea a lui Kato Masao - a aparut in 2001 sub denumirea de Tehnici de joc. Flavius si cu mine terminasem lucrul la aceasta carte inca de prin 1988, dar conditiile de criza economica au aminat mult editarea ei. In primavara lui 1990 Paun a reusit sa convinga una dintre noile edituri (in reformare) sa accepte cartea, dar agitatia si transformarile acelei perioade au facut ca materialele noastre sa fie date uitarii pentru foarte multi ani ... La un moment dat le pierdusem urma, crezindu-le chiar pierdute. Nu stiu prin ce minune, Paun a reusit sa recupereze totul si sa faca posibila aparitia (in 2001) acestei carti.

Ultima mea partida de go cu dl. Sumyia am jucat-o in primavara lui 1990 (pe la ora 2, in noaptea premergatoare plecarii sale), pe asfaltul Pietii Universitatii (incepuse "Manifestatia civica de protest").

 
 

21.  Cutremurul de la Brasov

cu Luchi prin Venetia

Ma bucur de cite ori observ ca jocul de go a reusit sa-si cucereasca un nou adept. Am avut dintotdeauna acest sentiment - inca de cind deabea invatasem sa joc - si-l traiesc de atunci, de fiecare data, cu exact aceasi intensitate. Am observat ca in general, cind cineva ma cauta pentru a juca go, atunci acela este unul suficient de hotarit in a invata jocul: asta inseamna un potential nou bun jucator.

M-am bucurat si atunci cind m-a sunat pentru prima data Lucretiu Calota (unul dintre cei trei brasoveni cu care jucasem simultanul: cel care ma batuse). Era inca elev pe atunci (prin clasa a X-a), venise pentru citeva zile in Bucuresti si ar fi vrut sa jucam o partida.
Luchi (ca si Sergiu de altfel) obtinuse la Cluj niste rezultate foarte bune. Ma asteptam - bineinteles - ca ei sa se claseze binisor, dar trebuie sa recunosc ca imi depasisera toate asteptarile: Luchi il batuse pe Andras Venczel (3-dan) iar Sergiu pe Walter Schmidt (3-dan) !! Acum cunosc bine (poate chiar prea bine) mai toata gama senzatiilor pe care un jucator mai tare si mai experimentat le are atunci cind joaca (la paritate) cu unul caruia ar trebui sa-i dea, in mod normal, mai multe pietre handicap. Este incredibil numarul miscarilor proaste pe care un jucator amator le poate face intr-o asemenea partida.
Acum cunosc si cit de periculos poate deveni un jucator mai putin experimentat (dar talentat) in fata unuia mai tare, atunci cind il surprinde pe acesta cu garda lasata ... Mai ales daca reuseste sa-si depaseasca handicapul moral care se creaza in general in astfel de situatii ...
Paradoxurile jocului de go nu se incheie insa aici, iar Luchi avea sa-mi faca in acea zi o demonstratie cit se poate de elocventa.

Dupa ce a ajuns la mine deci, am jucat o partida cu 8 pietre handicap pe care am cistigat-o eu si una cu 9 pietre - pe care a cistigat-o el. Apoi, deoarece intimplator era una dintre zilele de club, l-am dus pe Luchi la Preoteasa - voiam sa-i fac cunostiinta si cu alti citiva jucatori din Bucuresti si mai voiam ca cei din club sa poata juca cu un jucator nou, care avea un cu totul alt stil.
La club, i-am dat un adversar cu care eu jucam tot cu 8-9 pietre (asa cum jucasem si cu Luchi acasa) pe care l-a zdrobit imediat ... Pe urma l-a batut pe unul ceva mai tare ... si in continuare pe un al treilea, inca si mai tare (!!). Se punea deja problema onoarei clubului asa ca l-am aruncat in lupta pe Liviu Nuteanu (2-kyu) dar Luchi a trecut si peste el de parca nici nu l-ar fi observat ... asa cum nu l-a prea observat nici pe Bogdan Sburlea (1-kyu) care venise la rind ...
Noroc ca se lasase seara si, dupa o zi intreaga de joc, a trebuit sa plece acasa. Nu-mi pot explica ceea ce s-a petrecut atunci decit prin capacitatea extraordinara a lui Luchi de a se mobiliza pentru o partida importanta; dupa ce eu il batusem cu 8 pietre handicap, reusise sa cistige relativ usor in fata unora carora eu nu le puteam da mai mult de 4-5 pietre (Liviu si Bogdan). De fapt, in urmatorii ani el isi va confirma in numeroase rinduri aceasta calitate ... si foarte curind o voi simti eu insumi pe propria-mi piele (dintre toate intilnirile noastre "in concurs", indiferent de felul in care jucam in "amicale", nu am reusit sa-i cistig in total decit una sau doua partide - si asta numai dupa ce a trecut la 5-dan).

In vacanta de vara care a urmat, Luchi s-a mutat - practic - in Bucuresti si era mai toata ziua pe la mine, iar dupa vreun an sau doi se impunea ca unul dintre cei mai tari jucatori ai nostri. Pina atunci insa - revenind la primavara lui '86 - am aranjat impreuna sa iau citiva jucatori de go din Bucuresti si sa le facem o vizita in Brasov. Nu a fost nici o problema sa gasesc citiva amatori pentru o scurta excursie de Go asa incit dupa numai o saptamina (cred) eram - impreuna cu George Stihi, Mihai Bisca, Dan Lazar, Gelu Chita si Mihai Ciocoiu - la Brasov.

In entuziasmul nostru, alesesem tare prost perioada acelei vizite: mai toti cei de acolo fiind ocupati cu examene sau teze ... si nici macar nu alesesem vreuna dintre zilele lor de club; dintre jucatorii lor tari numai Luchi era disponibil. Ne-am strins totusi vreo 10 (cu totul), ne-am dus in camera unuia dintre brasoveni - care locuia la Caminele Studentesti - si am inceput sa jucam.
Dupa o vreme (mai spre seara), ne-am gindit sa facem si o partida pe echipe: am format cele doua echipe am pus o singura masa in mijlocul camerei, o cuvertura peste masa si deasupra ... jocul meu cel nou (!!)

jucind cu Corina, la Trofeul Sakura - 1993 (pe frumosul meu joc)

Jocul meu cel nou : in urma cu foarte putin timp, primisem niste superbe pietre de de go (din sticla, noi-noute, groase de 8 mm). La ora aceea nu mai exista in tara asa ceva. In plus, George gasise un timplar care (in schimbul a vreo doua sticle de vin - parca) ne facuse cite o pereche de cutii pentru pietre (dupa modelul celor vechi ale mele - un pic prea obosite de uzura). Un alt amic de-al meu (sculptor) imi facuse o tabla de lemn (bine uscat, de 4 cm. grosime), pe dimensiunile date de mine; trasasem liniile si apoi o lacuisem, obtinind astfel o tabla de go invidiata de multi chiar si-n ziua de azi. Toate astea la un loc formau cel mai frumos joc care existase vreodata - si de care eram indragostit, bineinteles !! Il caram peste tot cu mine; imi placea la nebunie sa joc pe el.
Fac parte dintre aceia care cred ca un joc frumos (placut privirii) te inspira: partidele jucate pe el sint intotdeauna mai frumoase. Calitatea (tehnica) a partidei este influentata de catre estetica jocului (material) folosit - de aceea nici nu-mi place sa joc pe internet. Sticla monitorului nu-mi creaza nici un fel de satisfactie estetica.
Jocul meu vechi il facusem cadou lui Mihai ... De fapt il promisesem - la Cluj - ca premiu (din partea mea) pentru bucuresteanul care se va clasa cel mai bine (eram insa atit de sigur ca Mihai va fi acela incit tot "un cadou" s-ar putea numi ca a fost).

Partida noastra era in plina desfasurare si tin minte ca era foarte interesanta ... Toti eram concentrati la ceea ce se juca pe tabla cind .... a inceput cutremurul !!
A fost un cutremur destul de serios, chiar daca nu a facut pagube deosebite (s-ar putea sa ma insel, dar parca tin minte ca a fost de peste 6 grade ...). A mai si durat destul de mult !!
In primele momente toti ne-am aratat nemultumirea ca sintem deranjati in timpul unei partide de go. Cum cladirea continua insa sa se clatine destul de spectaculos, citiva dintre cei de fata au inceput (cu regret) sa se indrepte spre usa. Afara era un adevarat vacarm: caminul studentesc era plin si toti incercau (se auzea bine de pe scari) sa iasa afara deodata (noi eram pe la etjul I sau II). Vreo doi au scos capul pe usa dar au inchis-o imediat la loc, realizind inutilitatea gestului de a se inghesui in multimea de pe culoare.

Singurii care am reactionat intr-un mod rational am fost George si cu mine (noi trecusem si prin cutremurul din '77). George si-a luat linistit borseta in care-si tinea actele si banii si s-a asezat in cadrul geamului deschis ("pentru a putea sari mai usor in momentul prabusirii cladirii" - ne-a explicat el mai tirziu).
Eu nu as fi parasit in nici un caz locul fara a-mi lua si jocul de acolo (cum as mai fi gasit toate minunatele mele pietre printre darimaturi ?) ... asa ca gestul reflex a fost acela de a-mi stringe imediat pietrele. Partida insa era foarte interesanta ... nu-mi venea sa o stric. Mi-am facut deci un plan foarte simplu : patura pe care era asezat jocul putea fi usor transformata intr-un fel de sac; voi astepta deci primele semne de prabusire (ca sa nu stric partida degeaba) si in ultimul moment, voi apuca patura de colturi si - cu joc cu tot - voi sari pe geam.
Calculasem tot : cum voi apuca patura (pentru a nu pierde nici o piesa) si pozitia exacta in care mi-o voi arunca pe umar pentru a nu ma incomoda la saltul prin geam (si nici in clipa aterizarii). Singura mea problema era ca, stind asa si asteptind aplecat deasupra mesei, privirea-mi era atrasa de pozitia de pe tabla (foarte interesanta) ... pe care ma surprindeam ca reincep sa o analizez: as fi pierdut clipe pretioase daca m-as fi scufundat in calcul, asa ca in citeva rinduri a trebuit sa-mi desprind privirea de la partida pentru a ma concentra asupra paturii si a zgomotelor pe care le producea cladirea in miscare.

Din fericire, nu a fost nevoie de nimic din toate astea; dupa alte citeva zeci de secunde cutremurul a incetat. Ne-am putut reaseza si continua partida. Dupa inca vreo ora, cind am terminat-o, am iesit in oras. Se apropiase miezul noptii dar bineinteles ca tot Brasovul era in strada. Asfaltul era plin de ipsosul stucaturilor cazute de pe fatadele caselor; acestea erau insa singurele semne ca se petrecuse un cutremur de pamint.
Cuiva i-a venit ideea ca, Brasovul fiind intr-o zona seismica mai mica decit a Bucurestiului, ar cam trebui sa dam niste telefoane acasa sa vedem ce s-a petrecut acolo. Liniile telefonice erau insa intrerupte asa ca ne-am reintors in camera de Camin si am continuat sa jucam go pina in zori.

 
 

22.  Efervescenta

Anul 1986 a fost anul in care calitatea jocului nostru (al tuturor) a suferit o schimbare radicala.
Pina atunci, maniera mea de a juca (si de a gindi o partida de go) influentase - bineinteles - pe mai toti jucatorii bucuresteni. Felul complect autodidact insa in care invatasem eu avea o groaza de lipsuri, iar anii (prea multi) in care jucasem numai la handicap imi creasera probabil un automatism si o superficialitate extrem de daunatorare.
Haitao venise cu jocul sau bataios, miscarile lui ciudate si constiinciozitatea analizelor post mortem. Dl. Sumiya ne-a adus un joc profund care combina eleganta cu eficienta: un joc deschis si pragmatic. Daca mai adaug faptul ca Mihai Bisca ajunsese (ca forta de joc) foarte aproape de noi, cred ca reusisem sa formam in Bucuresti un grup destul de compact, fiecare dintre noi cu maniera sa aparte de abordare a jocului - dar toti, cu o predispozitie imensa de a ne transmite (si prelua reciproc) cunostiintele, ideile ...

a - Liviu Nuteanu, 2 kyu n - Walter Schmidt, 3 dan Data: 1Mai, 1986 Primul Turneu National de Go - Cluj (233 mutari; negru cistiga prin abandon) 220 la 217, 228 la 221 [download]

Imediat dupa noi, pe la nivelul de 1dan - 1kyu se formase un alt grup format din Cristi Cobeli, Dan Lazar, Gelu Chita, Dan Pasarin, Bogdan Sburlea, Liviu Nuteanu, Viorel Savescu ... grup care se va mari din ce in ce mai mult, in timp.

Se juca foarte mult, se juca mult si la handicap ... asa incit in felul acesta, toata lumea avea ceva de invatat (si de la cine). A urmat (in mod firesc) o perioada de-o efervescenta deosebita pentru jucatorii de go bucuresteni, perioada care nu ar putea fi comparata decit cu fenomenul petrecut citiva ani mai tirziu cind intimplator, cei mai tari jucatori din provincie au terminat cam in acelasi timp scoala si - pe rind - au venit aici ca studenti. Asa ni s-au adaugat Luchi Calota, Sergiu Irimie, Mirel Florescu, Dan Cioata, Marcel Crasmaru, Petrica Oancea (iar peste alti vreo doi ani Catalin si Popicu)...

O parte dintre jucatorii formati in Bucuresti au inceput sa sa se raspindeasca prin tara - dupa ce, pe rind, isi terminau facultatea. Sistemul de repartitii obligatorii existent pe atunci ii forta pe proaspetii absolventi sa ocupe cite un post in diferite orase ale tarii. Multi dintre acestia au incercat (iar unii au si reusit) sa creeze mici nuclee de Go in locurile de repartitie (cel mai reusit exemplu ar fi probabil Cristi Cobeli care a ajuns in Vatra Dornei: de acolo au aparut - datorita lui - Marcel Crasmaru, Petrica Oancea, Catalin Taranu si Cristian Pop !! ... Frumos, nu-i asa ?)

Dupa ce brasovenii au anuntat organizarea concursului pe echipe din toamna (cite 3 membri intr-o echipa), ne-am gindit - impreuna cu Haitao - ca ar fi interesant ca el si dl. Sumiya sa formeze o echipa de asiatici; s-a pus imediat pe cautarea celui de-al treilea component al echipei, printre studentii chinezi de aici. Asa a aparut Liu Fang Hua.
Liu era student la Facultatea de Fizica Atomica de la Magurele (o comuna situata undeva linga Bucuresti) si locuia in caminele studentesti de acolo. Ca forta de joc avea cam 1-2dan, dar dificultatea accesului in oras facuse ca noi sa nu fi auzit de el pina atunci. Era un jucator prin excelenta intuitiv : calcula destul de bine atunci cind se apuca sa o faca ... dar facea aceast lucru extrem de rar in timpul unei partide.

La inceput ... mai mult fortat de catre Haitao, Liu a devenit foarte repede unul dintre cei care frecventau destul de des clubul de la Preoteasa. El a impamintenit expresii (cunoscute de noi, dar prea putin folosite ...) ca "forme" ale grupurilor de pietre sau "simt" al miscarilor.

Brasov - 1986; masa 3: Liu Fang Hua ("Takemiya") vs. C.Gavrila ("CSTT"-Brasov)

Drumul de la Magurele pina-n Bucuresti era destul de greu de batut, asa incit Liu si-a transformat camera de camin in club de go. Acolo au inceput sa apara mai multi chinezi (integrati imediat in rindul jucatorilor din Bucuresti) ... dar si citiva dintre studentii romani care locuiau in zona. In "Scoala lui Liu" au aparut jucatori ca Dan Vitca, Sorin Suciu (Sese), Jean Dobrescu ... dar si unii care mai tirziu vor reusi performante deosebite in raspindirea jocului de go in restul tarii; Marcel Daescu a facut din Turnu Severin un centru de go important al tarii iar Florin Berciu a creat la rindul sau, in Baia Mare, un foarte puternic nucleu unde s-au format si evoluat Bela Nagy (Ben) sau Cornel Burzo.

Imi dau seama foarte bine de riscul pe care mi-l asum incepind sa fac astfel de enumerari: acela de a uita pe cite cineva ... Subliniez de aceea, ca in aceste rinduri nu fac decit sa relatez fapte traite de mine, in mod direct si imi cer de pe acum scuze pentru cazurile in care memoria imi va juca vreo festa (... sau numarul anilor trecuti de atunci mi-ar deforma prea mult amintirile).

Eu nu am reusit sa ajung la Magurele decit de vreo 5-6 ori si asta (cu o exceptie, cred) doar dupa ce Mihai si-a scos carnet de conducere (... si numai atunci cind tatal lui nu avea nevoie de masina).
Intre timp in Bucuresti, Gheorghe Paun mai deschisese un Cerc de Go la Liceul Gh. Lazar. In pofida faptului ca se reusise patrunderea intr-una dintre cele mai bune scoli bucurestene, acest eveniment va avea (mult mai tirziu) unul dintre cele mai distrugatoare efecte : acolo vor apare Valentin Urziceanu si Mihai Opris - doi foarte buni prieteni - care vor avea o influenta de-a dreptul dramatica asupra go-ului romanesc ... Pina atunci insa, vor mai trece citiva ani.

Un alt loc in care se juca frecvent go in Bucuresti era ... Parcul Obor !
Isi spuneau Clubul din Obor si nu stabilisera niste zile sau ore anume cind sa se intilneasca; se juca insa foarte mult acolo ... Principiul era ca unul isi lua jocul si cobora in parc : era imediat depistat de catre un altul (sau doi) de la geam si ... gasca incepea sa se stringa ! Acolo activau Emil Versehora, Gigel Chiran, fratii Sandulescu si alti citiva ... fiind foarte des vizitati de Liviu Oprisan si Bogdan Ghica (Pasarica) care chiar daca nu locuiau in aceasi zona, ajunsesera practic sa fie adoptati in Clubul din Obor. Mihai Bisca le vizita de asemenea - din cind in cind - clubul ...

George Stihi lucra pe vremea aceea la Institutul de Virusologie. Aveau acolo un amfiteatru in care se tineau sedinte sau cursuri ... iar George-i convinsese (nu stiu cum !!) pe cei din conducerea Institutului sa ne lase si pe noi acolo, pentru a tine niste Cursuri de Go.
George imaginase un sistem eficient si realist de functionare: cursantii vor plati o taxa lunara, suma din care va putea fi platit lectorul (adica eu) si ne vom putea face rost de citeva materiale didactice absolut necesare scopului propus.

Din primii bani strinsi in acest fel, am cumparat citeva zeci de puluri de Table (albe si negre); George a facut rost de o foaie mare din tabla, pe care am vopsit-o si trasat-o cu liniile corespunzatoare. Pe urma am lipit niste magneti mici pe spatele fiecarei piese, obtinind astfel o destul de rezonabila tabla de demonstratie - poate ca nu arata chiar ca cele vazute prin diferite reviste de go dar ne-a fost de mare folos timp de multi ani de zile.
Apoi mi-am luat primul salariu (cred ca suma a fost de 120 lei - salariul meu de la "Animafilm" era pe atunci de vreo 2000 lei...). Simteam ca intrasem in lumea profesionistilor.

La tabla de demonstratie, cu Dan Cioata si o profesionista japoneza (Casa Sahului,1991)

Colectarea banilor de la cursanti s-a dovedit insa a fi o treaba cu mult mai dificila decit parea initial, avind in vedere ca mai toti eram prieteni, iar cea mai mare parte dintre ei erau inca elevi sau studenti ... Cursurile au durat vreo doi ani, dar nimeni nu a mai pomenit ceva despre salarizarea aceea ... Atit lui George, cit si mie, ne era clar: cariera mea de profesionist durase numai o luna ... Satisfactia felului in care evoluau cei care veneau la cursurile acelea, era insa imensa. Dincolo de aprecierea mea personala, le urmaream cu mare atentie (impreuna cu George) rezultatele partidelor jucate la club sau in diferitele concursuri care au urmat, iar faptul ca elevii nostri reuseau mai peste tot sa se impuna, urcind in acelasi timp din ce in ce mai mult in rang, ne oferea suficiente motive de mindrie.

A fost o treaba complicata, avind in vedere ca cei care veneau acolo (vreo 15-20, in mod constant) erau jucatori de toate tariile posibile, de la incepatori pina la unii care ajunsesera deja pe la 1-2 kyu. Este greu sa explici un acelasi lucru unor jucatori atit de diferiti ... dar pina la urma se pare ca toti au avut de invatat din aceasta experienta ... Si asta o spun acum, dupa ce-i aud vorbind despre cursurile de la Virusologie pe aceia dintre ei care inca mai joaca go.
Cit despre mine ... acea perioada a fost una in care am putut intelege foarte multe lucruri, facindu-mi ordine in ginduri. In general, cind explici cuiva jocul de go te obligi in a-ti face o ordine serioasa in propriile-ti idei ... atunci insa, luind in considerare si diferenta de virsta, am inceput sa realizez cit se poate de bine ca in curind, o parte (macar) dintre cei din fata mea vor ajunge inevitabil sa joace mai bine decit mine.

Clubul cel mai serios care s-a infiintat la putin timp dupa aceea a fost cel de la Politehnica. Acolo, Mihai Lita (initiatorul si conducatorul clubului) ducea o politica de Dojo. Aveau o sala numai a lor iar in timpul cursurilor pe care Mihai le tinea, era liniste - toata lumea studiind intr-un mod destul de elaborat.
Nu stiu daca as putea spune ca au fost chiar produsul acelui club, dar in orice caz acolo s-au "cristalizat" jucatori ca Mirel Florescu, Dan Cioata sau Lucian Deaconu.

Au organizat si un concurs. Un concurs de echipe: echipa clubului lor contra echipei "Nationale". Eram 6 in fiecare echipa iar astia "ai nostri" eram cei mai puternici jucatori din tara la ora respectiva (Mihai Bisca, Sorin Gherman, Robert Mateescu, Cristi Cobeli, Dan Lazar si cu mine). Ne-am dus precum niste zei care se scoboara intre muritori, hotariti sa dea iama printre ei. Mie (cel putin) imi era chiar un pic jena ca eram atit de tari si venisem sa ne punem mintea cu niste jucatori care (la vremea respectiva) nu ne puteau opune o rezistenta prea mare.
Ne-au batut de nu ne-am vazut ... De fapt la o diferenta foarte mica dar totusi ne-au batut (!) ... iar noi, crema Go-ului romanesc, am fost nevoiti sa ne retragem cu coada'ntre picioare.
A fost inca o lectie din seria celor pe care jocul de Go le acorda cu larghete oricui: infumurarea sau desconsiderarea adversarului sint pedepsite imediat prin pierderea partidei.