Category: Go și Istoria

Istoria Go-ului românesc este o poveste discretă, dar profundă. Nu are dojo-uri seculare, nu are maeștri formați în sisteme tradiționale, nu are instituții cu tradiție de secole. Dar are ceva la fel de important: oameni care au construit cu răbdare, pasionați de un joc pe care l-au descoperit în mod aproape întâmplător și pe care l-au transformat în cultură vie. România nu a moștenit Go-ul; l-a creat local, din curiozitate, din autodidactism și din dorința de a aduce un joc străvechi într-o comunitate modernă.

Punctul de pornire al acestei povești este, fără îndoială, Timișoara. În anii ’80, câteva persoane și-au asumat rolul de pionieri, într-un context cultural închis și într-o perioadă în care accesul la informație era limitat. Articolul lui Peter Müller din Temeswarer Zeitung (1985) descrie cu claritate acea atmosferă: un mic cerc de Go format în jurul lui Walter Schmidt, un om care a decis să aducă jocul într-un oraș care nu avea nicio tradiție în acest sens. Era un început modest, dar fundamental: oameni care învățau din puținele materiale disponibile, care încercau să înțeleagă regulile și formele fără acces direct la cultura originală.

După 1990, odată cu deschiderea României către lume, Go-ul a început să capete o formă mai clară. Cluburile s-au extins dincolo de Timișoara, apărând comunități în București, Cluj, Iași, Brașov, Sibiu. Profesorii și jucătorii care au fost parte din acel nucleu inițial au devenit mentori pentru noile generații. Dincolo de nivelul tehnic, ceea ce au transmis a fost atitudinea: curiozitate, răbdare, respect pentru joc și deschidere față de învățare.

Un moment important în recuperarea memoriei Go-ului românesc este articolul lui Liviu Oprișan din Știință & Tehnică (2025), care documentează continuitatea acestei tradiții și reconstituie începuturile timișorene prin interviuri, arhive locale și mărturii ale celor implicați. Această lucrare arată clar că Go-ul românesc nu a apărut din nimic, ci din efortul unor oameni care au crezut într-un joc pe care aproape nimeni nu îl cunoștea.

În ultimii 30 de ani, cultura Go-ului din România a rămas în primul rând una comunitară. Cluburile locale, competițiile organizate voluntar, festivalurile de vară, atelierele pentru copii și inițiativele educaționale au creat un ecosistem modest, dar constant. România nu a produs jucători profesioniști în sistemele asiatice, dar a produs ceva la fel de valoros: comunități stabile, intergeneraționale, în care jocul este transmis cu grijă și respect.

În centrul acestei culturi se află și profesorii – cei care, uneori fără recompensă materială, și-au dedicat timp pentru a introduce Go-ul în școli, în cluburi, în cercuri informale. Ei sunt continuatorii autentici ai tradiției timișorene: oameni care țin vie flacăra unui joc care nu se impune prin masă, ci prin profunzime. Go-ul românesc s-a construit prin prezență umană, nu prin instituții.

În acest context se înscrie și apariția ACS Go Dojo. Asociația reprezintă o etapă nouă în evoluția locală a jocului: un proiect organizat, interdisciplinar, orientat atât către performanță, cât și către educație, comunitate și sănătate mintală. ACS Go Dojo preia moștenirea culturală a Go-ului românesc, o respectă și o extinde, integrând jocul în domenii pe care tradiția clasică nu le-a abordat direct: psihologie, neuroștiințe, pedagogie contemporană, cultură vizuală.

Rolul ACS Go Dojo nu este acela de a substitui istoria, ci de a continua firul ei. Fiecare atelier, fiecare curs, fiecare articol și fiecare activitate socială reprezintă un pas în această continuitate. Asociația face parte din generația actuală de jucători care încearcă să transforme Go-ul într-un spațiu modern de învățare, de dialog și de comunitate, în acord cu tradițiile globale și cu nevoile culturale locale.

România nu va deveni o putere în Go prin imitație. Identitatea Go-ului românesc este una modestă, dar autentică: se bazează pe oameni, pe comunități, pe cluburi și pe o cultură a învățării lente. Este o identitate construită prin răbdare, nu prin ambiție tehnică, și tocmai această calitate îi dă stabilitate.

În ecoul lumii Go-ului, România este o voce mică, dar clară. O voce a pasiunii, a curiozității și a continuității. O voce care spune că, indiferent de contextul social sau cultural, jocul poate prinde rădăcini oriunde există oameni dispuși să îi ofere timp și atenție. Iar această poveste continuă.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

Răspândirea Go-ului în Europa este una dintre cele mai interesante povești ale istoriei moderne a jocului, pentru că, spre deosebire de Asia, continentul european nu a avut tradiții, școli oficiale sau maeștri istorici ai Go-ului. Tot ceea ce s-a construit aici a apărut prin curiozitate, prin autodidactism și prin spirit comunitar. Aceasta este esența identității europene în Go: o cultură născută din pasiune, nu din instituție.

Primele mențiuni europene despre Go apar în secolele XVII–XVIII, odată cu exploratorii, misionarii și oamenii de știință care aduceau înapoi descrieri ale culturii asiatice. Jocul era privit ca o curiozitate exotică, o „artă strategică orientală”, dar nu exista infrastructură pentru a-l înțelege cu adevărat. Abia în secolul XIX și începutul secolului XX apar primele încercări serioase de traducere, analiză și adaptare.

Europa a început să joace Go cu adevărat abia după al Doilea Război Mondial. Mulți intelectuali și pasionați de jocuri au descoperit Go-ul prin reviste, prin cluburi informale și prin cărți rare importate din Japonia. În lipsa unei tradiții locale, jucătorii învățau din observație, din reconstrucția partidelor, din semne lăsate de alții care abia descifraseră regulile. Fiecare descoperire era o victorie, iar progresul era lent, dar profund personal.

Auto-organizarea a fost elementul principal al evoluției europene. Cluburile se formau spontan, în biblioteci, în cafenele, în universități, în apartamentele pasionaților. Nu exista un sistem centralizat, iar acest lucru a creat un climat de deschidere și diversitate. Fiecare comunitate avea propriul ritm, propriul mod de învățare și propriile resurse. În anii ’60 și ’70, această energie comunitară a început să se cristalizeze în federații naționale și în primele competiții continentale.

Fondarea European Go Federation (EGF) în 1965 a fost momentul în care Europa a devenit un actor real în lumea Go-ului. EGF a oferit un cadru pentru competiții, pentru ratinguri, pentru organizare internațională și pentru schimburi culturale cu Asia. De atunci, Europa a dezvoltat o structură care, deși diferită de cea asiatică, a devenit surprinzător de solidă: turnee regulate, campionate europene, tabere, conferințe și colaborări cu profesioniști din Asia.

Una dintre caracteristicile distincte ale Go-ului european este diversitatea. Jucătorii provin din culturi, limbi și tradiții intelectuale diferite, iar acest amestec produce o atmosferă de dialog deschis. În multe cluburi europene, un începător și un jucător avansat pot discuta de la egal la egal, într-o manieră relaxată și prietenoasă. Această cultură fără ierarhii rigide este una dintre cele mai frumoase moșteniri ale comunității europene.

Europa a dezvoltat și o relație specială cu dimensiunea educativă a Go-ului. Numeroase proiecte școlare, inițiative non-profit și programe pedagogice au apărut la nivel local, încurajate de profesori, psihologi, matematicieni sau părinți. În multe locuri, Go-ul este introdus ca instrument de gândire, nu doar ca joc. Această orientare către educație reflectă foarte bine identitatea culturală europeană: deschidere, interdisciplinaritate și responsabilitate socială.

În ultimele decenii, Europa a început să producă jucători foarte puternici, unii dintre ei devenind profesioniști în sistemele asiatice. Acest progres nu vine din tradiție, ci din efort individual, susținut de comunități dedicate. Faptul că Europa poate produce jucători de nivel profesionist într-un context fără școli tradiționale arată maturitatea și seriozitatea culturii europene.

În era digitală, Europa a fost una dintre cele mai active regiuni în adoptarea serverelor online, a analizelor AI și a formelor noi de învățare. Această adaptabilitate a accelerat dezvoltarea jucătorilor și a conectat comunitățile la ritmul global. În multe privințe, Europa este astăzi un laborator de inovație pedagogică în Go, complementar tradițiilor asiatice.

Istoria Go-ului european este o istorie a libertății. Fără constrângeri tradiționale, fără sisteme rigide, fără norme culturale impuse, jucătorii europeni au creat un mod de a trăi Go-ul bazat pe curiozitate, prietenie și auto-organizare. Este o identitate care nu imită Asia, ci o completează. Europa nu a moștenit Go-ul; l-a adoptat și l-a transformat într-un spațiu de dialog cultural global.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

Deși Go-ul are rădăcini mult mai vechi în China, a fost în Japonia unde jocul a primit cea mai stabilă și coerentă formă pedagogică. Dojo-urile japoneze au creat un sistem unic de educație strategică, în care disciplina, respectul, continuitatea și rafinamentul tehnic au fost integrate într-un mod care nu a existat nicăieri altundeva. Această structură a dat lumii nu doar maeștri mari, ci și un mod de a înțelege jocul ca practică, nu doar ca teorie.

Un prim element distinctiv al dojo-urilor este rigoarea formării. Elevii nu învățau doar mutări sau deschideri; învățau o atitudine. Studiul începea cu formele fundamentale, cu echilibrul, cu direcția, cu relația dintre teritoriu și influență. Nu existau scurtături. Progresul era gradual, bazat pe acumulare și pe repetarea structurii corecte până când aceasta devenea reflex. În acest sens, pedagogia dojo-ului seamănă cu cea din artele marțiale: înainte de libertate, vine disciplina; înainte de creativitate, vine forma.

Un alt element esențial era studiul partidelor vechi. Elevii petreceau ore întregi analizând partidele maeștrilor de secole în urmă, nu doar pentru a memora secvențe, ci pentru a înțelege logica internă a poziției. Această continuitate cu tradiția crea o legătură între generații, o memorie strategică care depășea momentul prezent. Într-un dojo, trecutul nu era un monument, ci un instrument de clarificare.

Dojo-urile funcționau și ca spații de viață. Mulți elevi locuiau acolo, crescând într-un mediu complet dedicat jocului. Atmosfera era una de studiu intens, în care analiza partidelor, discuțiile informale și jocurile rapide făceau parte din rutina zilnică. Această imersiune totală permitea dezvoltarea unei sensibilități speciale pentru tensiune, pentru ritm și pentru subtilitățile poziției. Nu era vorba doar de talent, ci de formarea unei atenții cultivate.

Relația dintre maestru și discipol era, în acest context, una profundă. Maestrul nu oferea doar explicații tehnice; oferea o direcție. Observa când elevul forțează, când evită lupta, când joacă rigid sau când își pierde concentrarea. Astfel, pedagogia era și psihologică. Elevii învățau nu doar cum să joace, ci cum să gândească, cum să își gestioneze tensiunea și cum să își dezvolte răbdarea. Această personalizare a învățării este una dintre marile forțe ale sistemului japonez.

Dojo-urile erau și locul în care competiția se întâlnea cu cooperarea. Elevii se antrenau împreună, se analizau unii pe alții, își corectau mutările și își împărtășeau descoperirile. Dar în același timp, fiecare urmărea să își îmbunătățească nivelul, să demonstreze maturitate strategică și să avanseze în rang. Această combinație de colaborare și competiție a produs unul dintre cele mai fertile medii de învățare din istoria Go-ului.

Un alt element care a consolidat pedagogia dojo-urilor este consecvența. De-a lungul a peste trei secole, aceste instituții au păstrat aceleași principii: respect pentru formă, claritate, disciplină, studiu, continuitate. Chiar dacă strategiile se schimbau și stilurile evoluau, esența pedagogiei rămânea aceeași. Această stabilitate a creat o cultură în care jucătorii puteau crește fără confuzie, într-un cadru predictibil și solid.

Deși epoca caselor oficiale de Go s-a încheiat în secolul XIX, spiritul dojo-urilor a continuat. Institutul Nihon Ki-in, sistemele de insei, cluburile private și școlile de antrenament din Japonia păstrează și astăzi această tradiție. Tinerii jucători sunt formați în același mod: disciplină, analiză, competiție controlată, respect pentru proces, claritate strategică.

Pedagogia dojo-ului nu este perfectă și nici universală. Este însă, fără îndoială, cea mai consecventă și cea mai stabilă formă de educație strategică creată vreodată în Go. Ea oferă un cadru în care jucătorii pot deveni maturi, nu doar tehnic, ci și mental. Iar această maturitate rămâne relevantă chiar și în epoca IA.

În vremurile moderne, mulți jucători caută învățarea rapidă, soluțiile eficiente sau metodele asistate de software. Dojo-urile oferă un contrapunct: ritmul lent, studiul atent, răbdarea și claritatea. Ele amintesc că, înainte de a deveni un joc al posibilităților, Go-ul este un exercițiu de formare a atenției. Iar această formare necesită timp, ghidaj și stabilitate — exact ceea ce dojo-urile au oferit cel mai bine.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

În 2016, partida dintre AlphaGo și Lee Sedol a reprezentat un moment de cotitură nu doar pentru Go, ci pentru întreaga cultură a jocurilor strategice. Pentru prima dată, jucătorii au putut observa o inteligență non-umană navigând complexitatea gobanului cu o creativitate și o precizie care depășeau cu mult limitele tradiției. Victoria Inteligenței Artificiale nu a însemnat înfrângerea omului, ci deschiderea unei noi epoci: epoca în care IA devine mentorul principal al jucătorilor, iar analiza pozițiilor capătă o profunzime fără precedent.

Înainte de IA, tradițiile strategice din China, Japonia și Coreea funcționau ca repere clare. Formele bune, direcțiile naturale și fuseki-urile consacrate erau considerate structuri stabile pe care se putea construi. Revoluția IA a arătat că multe dintre aceste structuri erau limitate de perspectiva umană. Algoritmii nu erau constrânși de obiceiuri, de dogme sau de sensibilități estetice. Ei evaluau poziția exclusiv prin eficiență și potențial, ceea ce le-a permis să descopere mutări pe care omenirea nu le-ar fi considerat nici măcar candidate.

Una dintre primele transformări aduse de IA a fost reinterpretarea fuseki-ului. Mutările obișnuite au fost înlocuite de poziții flexibile, cu distanțe mai mari între pietre, cu forme care păreau vulnerabile în teoria clasică, dar care funcționau perfect în arhitectura globală. Multe fuseki-uri considerate „greșite” de generații întregi s-au dovedit profitabile atunci când erau integrate în direcția corectă. IA a arătat că jocul este mai deschis decât am crezut, iar căutarea mutării „perfecte” este o explorare continuă, nu o tradiție fixă.

Un alt aspect revoluționar este modul în care IA gestionează influența. Sistemele moderne, precum AlphaGo, KataGo sau FineArt, au demonstrat că influența poate fi folosită mai agresiv și mai creativ decât se credea. Poziții care păreau subțiri devin surprinzător de eficiente datorită interacțiunilor la scară mare. În loc să caute structuri impenetrabile, IA preferă dinamica și flexibilitatea: forme deschise, mutări de inițiativă, schimbări rapide de direcție. Această abordare a inspirat jucătorii profesioniști să devină mai mobili, mai adaptabili și mai puțin atașați de concepțiile tradiționale.

Lupta, în jocul IA, capătă un alt sens. Algoritmii nu evită conflictul, dar nici nu îl caută gratuit. Ei evaluează obiectiv fiecare secvență, fără teamă, fără orgoliu și fără rigiditate. De aici rezultă un stil de joc în care atacurile sunt precise, iar sacrificiile sunt tratate ca instrumente, nu ca pierderi. Multe dintre secvențele IA par contraintuitive pentru oameni, pentru că implică asumarea unor riscuri sau cedarea unor puncte fără regret. Dar, așa cum au observat mulți profesioniști, aceste sacrificii servesc structuri mai mari, mai eficiente, care se revelează abia câteva zeci de mutări mai târziu.

Rolul IA ca mentor este una dintre cele mai importante evoluții. Milioane de jucători pot analiza partidele cu sugestii precise, pot explora variante complexe, pot compara mutări candidate și pot evalua eficiența fiecărei secvențe în timp real. Acest tip de acces democratizează învățarea și face posibilă o înțelegere mult mai profundă decât era disponibilă în epoca pre-digitală. IA nu este un profesor în sens tradițional, dar devine un partener de studiu, un instrument de clarificare și un ghid pentru evoluția strategică.

În același timp, IA a introdus jucătorii într-o formă de umilință intelectuală. Multe concepții considerate „fundamentale” au fost demontate. De exemplu, formele grele au devenit suspecte, blocajele locale au fost reconsiderate, iar conceptul de „formă proastă” s-a dovedit relativ atunci când arhitectura globală compensează. Jucătorii au fost nevoiți să renunțe la rigiditate și să accepte că jocul este mult mai vast decât tradiția lăsase impresia. Această flexibilitate a devenit una dintre cele mai importante virtuți ale jucătorului modern.

Revoluția IA nu a eliminat dimensiunea umană a jocului. Dimpotrivă, a întărit-o. În loc să concureze cu mașina, jucătorul contemporan învață să colaboreze cu ea. IA oferă explorare, dar omul oferă interpretare. Algoritmul oferă direcție, dar jucătorul oferă sensibilitate, intuiție, stil și decizie. Acest dialog între două inteligențe diferite creează un nou tip de maturitate strategică.

În cele din urmă, IA nu a „terminat” Go-ul. A deschis noi căi, a extins limitele și a arătat că jocul este mult mai profund decât am crezut. Revoluția IA este o invitație la curiozitate, la deschidere și la flexibilitate. Este o epocă în care nu doar mutările se schimbă, ci și modul în care oamenii învață, privesc și trăiesc Go-ul.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

Dacă Shusaku a reprezentat idealul echilibrului, Go Seigen (1914–2014) a fost întruchiparea libertății. Născut în China, format în Japonia și considerat de mulți cel mai mare jucător al secolului XX, Go Seigen a schimbat pentru totdeauna felul în care oamenii gândesc pe goban. Revoluția lui nu a vizat doar mutările; a vizat modul de a concepe spațiul, direcția și posibilitățile poziției.

Înainte de Go Seigen, fuseki-ul era un teritoriu relativ stabil. Formele clasice, extinderile standard și relațiile tradiționale dintre colțuri și laturi ofereau un cadru previzibil în care jucătorii se simțeau în siguranță. Go Seigen a demontat această siguranță. El a arătat că limita nu este dată de tradiție, ci de claritatea gândirii. În loc să respecte structuri deja consacrate, a deschis fuseki-ul către libertate: mutări diagonale îndrăznețe, direcții neașteptate, ritmuri noi ale jocului.

Una dintre contribuțiile sale majore a fost modernizarea principiului influenței. În stilul său, influența nu era o simplă extindere a unei forme solide, ci o rețea de posibilități. El a tratat spațiul nu ca pe un teren de ocupat, ci ca pe un câmp energetic în care mutările comunică între ele pe distanțe mari. Această perspectivă a anticipat multe dintre ideile care aveau să devină centrale în Go-ul post-IA.

Go Seigen a introdus și conceptul de mobilitate în gândirea strategică: mutările nu trebuie să fie grele pentru a fi puternice. Formele sale aveau o flexibilitate care păstra deschisă direcția viitoare. Evita greutatea inutilă și construia structuri care se puteau reconfigura rapid. Această flexibilitate a inspirat generații întregi de jucători profesioniști și amatori, care au început să vadă în Go nu doar consistență, ci și fluiditate.

În analiza mutărilor sale, se observă o înțelegere excepțională a ritmului. Go Seigen știa când să accelereze, când să suspende temporar un conflict și când să intervină în altă parte a tablei. Pentru el, ritmul nu era dat de tradiție, ci de cerințele poziției. Această libertate de a schimba centrul atenției a fost una dintre elementele care l-au diferențiat radical de maeștrii clasici.

Un aspect fundamental al revoluției lui Go Seigen este modul în care a tratat distanțele. În jocul său, o mutare plasată aparent „departe” avea de fapt o funcție precisă în arhitectura globală. Conexiunile nu mai erau vizibile doar prin contacte fizice, ci prin interdependență strategică. El a reușit să extindă conceptul de „legătură” dincolo de contact, ceea ce a deschis noi căi de interpretare a spațiului.

Relația lui cu lupta a fost și ea diferită. Deși capabil de secvențe tactice uimitor de precise, Go Seigen nu căuta lupta de dragul luptei. El privilegia pozițiile în care libertatea mutărilor se putea manifesta, evitând rigidizarea prin confruntări premature. În momentele în care lupta devenea inevitabilă, intervenea cu o claritate care făcea diferența între necesar și exces.

Influența lui Go Seigen a fost amplificată de teoria sa despre „mutați-liber”, o perspectivă care presupune renunțarea la rigiditatea formelor tradiționale pentru a asculta cerințele reale ale poziției. Acest mod de a gândi a inspirat schimbarea paradigmelor în Japonia, China și Coreea, și a pregătit terenul pentru inovațiile de mai târziu. Mulți profesioniști contemporani — din Cho Chikun la Lee Sedol — au recunoscut că stilul lor a fost influențat direct sau indirect de ideile lui.

Go Seigen a anticipat surprinzător de multe dintre descoperirile pe care IA le-a confirmat în ultimul deceniu. Stilul său liber, orientat către influență, adaptabilitatea și creativitatea lui au devenit repere moderne în analiza AI. Ceea ce părea odinioară „îndrăzneț” sau chiar „neortodox” a fost validat ca profund logic în contextul unei inteligențe non-umane.

Revoluția lui Go Seigen nu a fost o respingere a tradiției, ci o continuare a ei prin libertate. A arătat că forma nu este un șablon fix, ci o expresie a clarității; că direcția nu este o obligație, ci o alegere; că mutarea corectă este adesea cea care arată dincolo de limitele obișnuite. În acest fel, a extins nu doar orizontul strategic al jocului, ci și sensibilitatea jucătorilor față de ceea ce este posibil.

Go Seigen rămâne, astăzi, unul dintre cei mai importanți maeștri ai Go-ului modern. Nu pentru că a inventat mutări spectaculoase, ci pentru că a eliberat mintea jucătorilor de constrângerile tradiției. Libertatea pe care a introdus-o este, în fond, o libertate interioară: libertatea de a vedea altfel, de a explora, de a asculta poziția fără prejudecăți. Este o lecție care continuă să modeleze modul în care jucăm și învățăm Go.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

Honinbo Shusaku (1829–1862) este considerat de mulți drept „Sfântul Go-ului”, nu pentru că ar fi fost invincibil în sens absolut, ci pentru că a reușit să cristalizeze o formă de claritate și echilibru care a modelat întreaga tradiție japoneză. Într-o epocă în care stilurile erau în plină maturizare și în care școlile clasice își afirmau identitățile strategice, Shusaku a adus o simplitate calmă și o maturitate conceptuală care au redefinit modul de a înțelege poziția.

Revoluția lui nu a fost una zgomotoasă. Nu a schimbat regulile, nu a introdus forme stranii și nu a forțat jocul în direcții extreme. Din contră, forța lui provenea din capacitatea de a juca mutările „care nu pot fi criticate” — acele mutări care respectă simultan siguranța, direcția și proporția. Shusaku a fost maestrul echilibrului: a știut să nu exagereze, să nu se grăbească, să nu forțeze și să nu slăbească structura. Această formă de echilibru a devenit, pentru generații întregi, un ideal pedagogic.

Unul dintre cele mai cunoscute elemente ale stilului său este „deschiderea lui Shusaku” (Shusaku fuseki), o structură clasică de mutări care, timp de aproape un secol, a fost considerată modelul ideal de echilibru în fuseki. Alegerea celor două colțuri, prioritizarea influenței, relația dintre extindere și protecție — toate acestea exprimau o înțelegere profundă a direcției naturale a poziției. Deschiderea nu era spectaculoasă, dar era stabilă, flexibilă și greu de contestat. Era expresia clară a felului în care Shusaku vedea jocul.

Un alt element definitoriu al stilului său a fost „mâna tăcută” (shizukana te). Această expresie desemnează mutările care nu par agresive, dar care modelează decisiv structura. Ele nu sunt mutări reactive sau ostentative, ci intervenții moderate care pun poziția pe direcția corectă. Forța lor vine din faptul că nu deschid slăbiciuni și nu necesită justificări ulterioare. Ele sunt mutări care nu cer scuze. Capacitatea de a juca astfel de mutări arată o înțelegere specială a echilibrului intern al poziției.

Revoluția lui Shusaku constă și în modul în care a integrat lupta în arhitectura globală. Deși era capabil de secvențe tactice precise, nu căuta confruntarea dacă nu era necesară. Atunci când lupta apărea, o trata ca pe o parte organică a partidei, nu ca pe un scop în sine. Nu exagera atacurile și nu forța situații care nu cereau intensitate. În acest sens, Shusaku este opusul jucătorului agresiv: el reprezintă modelul jucătorului așezat, pentru care totul are un loc și un ritm.

Stilul său a influențat profund pedagogia japoneză și a devenit, timp de generații, un punct de referință. Pentru jucătorii începători și intermediari, studiul partidelor lui Shusaku a fost considerat esențial, tocmai pentru că mutările lui sunt clare și instructive. Ele arată ce înseamnă să menții echilibrul între influență și teritoriu, între siguranță și inițiativă, între local și global.

Figura lui Shusaku a capătat și o aură simbolică, nu doar tehnică. A fost un jucător care a murit tânăr, în perioada epidemiei de holeră, lăsând în urmă un corpus de partide aproape impecabile. Această viață scurtă, combinată cu excelența jocului său, a creat o imagine de puritate și de claritate care a rezonat profund cu sensibilitatea japoneză. În literatura Go-ului, Shusaku este adesea prezentat nu doar ca un maestru, ci ca un standard moral și estetic.

Revoluția lui Shusaku nu constă într-o schimbare de paradigmă tehnică, ci într-o maturizare a jocului. El a arătat că forța strategică nu provine din mutări spectaculoase, ci din claritate, proporție și echilibru. A demonstrat că jocul poate fi puternic fără a fi violent, că poate fi profund fără a fi complicat și că poate fi frumos fără a fi rigid. Această lecție rămâne și astăzi una dintre cele mai importante contribuții la cultura globală a Go-ului.

În epoca post-IA, mulți jucători revin la partidele lui Shusaku pentru a înțelege fundamentele, chiar dacă stilul modern diferă. Echilibrul, proporția și claritatea pe care el le-a întruchipat continuă să fie un punct de plecare necesar pentru orice jucător care dorește să înțeleagă esența jocului înainte de a explora complexitățile contemporane. Shusaku rămâne o busolă culturală: nu un model de imitat în absolut, ci un reper al maturității strategice.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.

De-a lungul a peste patru milenii, Go-ul a trecut prin transformări profunde, traversând culturi, imperii, școli de gândire și revoluții tehnologice. În ciuda acestor schimbări, jocul și-a păstrat esența: simplitatea regulilor și complexitatea aproape infinită a posibilităților. Istoria lui poate fi privită ca o succesiune de patru mari epoci, fiecare aducând o perspectivă distinctă asupra felului în care oamenii au înțeles jocul și rolul lui în viața intelectuală și socială.

Epoca miturilor și a formării (China Antică, ~2000 î.Hr.–Tang)

Originea Go-ului este învăluită în tradiții și legende. Textele chineze timpurii vorbesc despre împărați care ar fi folosit jocul pentru a educa prinții, pentru a antrena mintea în luarea deciziilor și pentru a dezvolta un simț al echilibrului și al responsabilității. Deși nu putem confirma exact aceste povești, ele reflectă rolul cultural pe care Weiqi-ul l-a avut în societatea chineză: un instrument de formare a caracterului, nu doar un joc.

Primele dovezi arheologice și mențiuni istorice arată că Weiqi-ul era practicat de elite, iar apoi a devenit popular în cercurile intelectuale. În această epocă, accentul era pus pe scopul educativ al jocului: cultivarea calmului, perceperea formei, înțelegerea potențialului și dezvoltarea unei gândiri strategice globale. Metoda de joc era relativ liberă, orientată mai mult spre explorare decât spre sistematizare.

Epoca clasică a instituțiilor și a maeștrilor (Japonia, ~1600–1900)

Go-ul a ajuns în Japonia în jurul secolului VII, dar adevărata revoluție a venit odată cu instituționalizarea jocului în perioada Edo. Guvernul shogunal a înființat cele patru mari case — Honinbo, Inoue, Hayashi și Yasui — transformând Go-ul într-o artă strategică de stat. Aici s-au dezvoltat standardele pedagogice, partidele comentate, analiza sistematică a formelor și rigoarea tehnică ce definește tradiția japoneză.

Este epoca în care apar unele dintre cele mai importante figuri din istoria jocului: Dosaku, Shusaku, Jowa, Genjo, Shuwa. Fiecare a contribuit la rafinarea formelor, la clarificarea tehnicii și la dezvoltarea unei sensibilități estetice care a influențat întreaga lume. Go-ul devine în această perioadă o artă în sine, o disciplină a proporțiilor și a echilibrului.

Epoca modernă internațională (Coreea, China și Occidentul, 1900–2015)

Odată cu deschiderea lumii în secolul XX, Go-ul devine o disciplină internațională. China își recâștigă treptat poziția prin mari maeștri precum Guo Bailing, Chen Zude sau Nie Weiping; Coreea intră în scenă prin excelența pedagogiei Baduk și prin jucători precum Cho Hunhyun, Lee Changho sau Lee Sedol; iar Occidentul adoptă jocul prin intermediul publicațiilor, federațiilor locale și tehnologiilor digitale.

Această perioadă aduce o sinteză a tradițiilor: vastitatea chineză, eleganța japoneză și intensitatea coreeană încep să se influențeze reciproc. Turneele internaționale, schimburile de studiu și serverele de Go accelerează unificarea culturii globale a jocului. Go-ul devine astfel un limbaj universal, jucat și studiat în zeci de țări, fără a-și pierde rădăcinile asiatice.

Epoca inteligenței artificiale (2015–prezent)

A patra epocă este, fără îndoială, cea mai radicală transformare din istoria Go-ului. În 2016, victoria programului AlphaGo asupra lui Lee Sedol a schimbat pentru totdeauna modul în care jucătorii înțeleg jocul. Pentru prima dată, oamenii au putut observa o inteligență non-umană navigând complexitatea gobanului cu o creativitate care depășea concepțiile tradiționale.

IA nu a eliminat frumusețea jocului; a extins-o. A introdus noi direcții strategice, a redefinit abordările fuseki-ului, a rescris limitele influenței și a demonstrat că multe structuri considerate slabe pot funcționa dacă sunt integrate într-o arhitectură mai largă. Jucătorii profesioniști și amatori au început să învețe din aceste sisteme, integrând în jocul lor idei pe care omenirea nu le explorase niciodată.

În această epocă, Go-ul devine un laborator al colaborării dintre mintea umană și cea artificială. IA nu înlocuiește jucătorii; îi provoacă să devină mai flexibili, mai creativi și mai deschiși la posibilități neconvenționale. Este o continuare a tradiției, nu o ruptură — o nouă etapă în evoluția unei arte strategice care a supraviețuit tuturor schimbărilor istorice.

O continuitate fără ruptură

Cele patru epoci ale Go-ului nu sunt separate prin ziduri, ci unite printr-un fir comun: căutarea clarității în complexitate. De la împărații antici la maeștrii japonezi, de la academiile coreene la algoritmii IA, oamenii au folosit Go-ul ca un instrument pentru a înțelege decizia, influența, tensiunea și echilibrul. În acest sens, Go-ul este nu doar un joc vechi, ci un vector al evoluției intelectuale.

În prezent, toate cele patru epoci coexistă. Oricine deschide o tablă de Go intră simultan într-o tradiție veche și într-un viitor deschis. Este o continuitate vie, în care prezentul se sprijină pe trecut și îl proiectează spre forme care nu au fost încă descoperite.

— ACS Go Dojo

Master the Mind. Play Go.