Puține lucruri dor atât de mult pe tablă precum greșeala. Nu pentru că rupe imediat partida — de cele mai multe ori nici nu o face — ci pentru că atinge un loc interior sensibil: așteptarea ca totul să iasă „așa cum trebuie”. Perfecționismul nu este ambiție, ci tensiune. Nu este o formă de disciplină, ci o formă de protecție. Este nevoia de siguranță care apare doar atunci când lucrurile sunt impecabile. Iar Go-ul, prin natura lui, nu oferă niciodată această impecabilitate. Este un joc al ambiguității, al imprevizibilului, al schimbării continue. Un joc în care perfecțiunea nu există.
În timp, Go-ul devine astfel una dintre cele mai fine confruntări cu perfecționismul — nu pentru că îți diminuează standardele, ci pentru că îți arată ce se pierde atunci când le forțezi. Te învață, mutare după mutare, că rigiditatea standardelor înalte poate deveni cel mai mare obstacol în calea clarității.
Perfecționismul nu se vede în mutările pe care le faci, ci în mutările pe care nu îndrăznești să le faci. Se vede în ezitarea prelungită, în nevoia de a găsi soluția „fără fisură”, în paralizia care apare în fața incertitudinii. Jucătorul perfecționist caută mutarea ideală — cea care închide toate riscurile și oferă control absolut. Dar mutarea perfectă nu există, iar căutarea ei blochează jocul.
În loc să înaintezi, te oprești.
În loc să vezi tabloul, vezi doar frica.
În loc să joci, analizezi la nesfârșit.
În timp, devine clar că perfecționismul nu te face mai puternic, ci mai fragil. Nu te protejează de greșeli, ci te împiedică să le transformi în resurse.
Go-ul este, în realitate, un joc al mutărilor „suficient de bune”: mutări solide, coerente, orientate, care cresc poziția pas cu pas. Perfecționismul caută idealuri; Go-ul cere direcție. Iar când începi să înțelegi asta, apare o schimbare subtilă, dar profundă: relaxarea standardelor imposibile. Mutările încetează să mai fie examene. Devine mai ușor să le vezi ca pe pași. Pași care deschid ritmul. Pași care nu trebuie să fie strălucitori, ci sinceri.
La rădăcina perfecționismului se află mai mereu frica — frica de greșeală, de pierdere, de a nu-i „da adversarului prea mult”. Frica se ascunde în mutările excesiv de prudente sau, paradoxal, în cele prea agresive. Perfecționismul funcționează ca o armură emoțională: te protejează de vulnerabilitate, dar în același timp te rănește, pentru că nu îți permite flexibilitatea necesară pentru a învăța.
Go-ul nu îți cere să elimini frica. Îți cere să o porți cu tine în ritm. Să nu o lași să fie strategul tău. Când o porți, își pierde puterea. Când o asculți orbește, îți conduce jocul.
Perfecționismul confundă greșeala cu identitatea — „dacă am greșit, înseamnă că eu sunt greșit”. Go-ul rupe această confuzie cu o simplitate eliberatoare: ai greșit o mutare, nu ești definit de ea. Greșelile nu sunt defecte de caracter, ci momente de învățare. Iar în Go — și în viață — învățarea este continuă, inevitabilă și, paradoxal, una dintre cele mai frumoase părți ale drumului.
Când începi să accepți că poți pierde un grup, că poți rata o secvență, că poți greși o citire, apare un alt tip de libertate: libertatea de a continua fără rușine, fără încrâncenare, fără apărare rigidă. Libertatea de a rămâne prezent.
Perfecționismul strânge corpul: respirația devine superficială, privirea se îngustează, mintea se tensionează. Go-ul, în schimb, cere deschidere. Când renunți la presiunea de a fi impecabil, începi să vezi posibilități care înainte erau invizibile sub greutatea standardelor imposibile. Perfecționismul micșorează lumea până la marginea fricilor tale. Go-ul o redeschide.
În timp, descoperi o lecție simplă și matură: simplificarea este uneori mai puternică decât „perfecțiunea”. Mutarea care clarifică este adesea superioară mutării care impresionează. Mutarea care stabilizează este adesea mai bună decât mutarea care complică. Perfecționismul caută spectaculosul. Go-ul răspunde cu simplitate.
Go-ul topește perfecționismul nu prin teorie, ci prin experiență. Prin expunere repetată la incertitudine. Prin ritmul lent care nu te lasă să ascunzi tensiunea. Prin greșeli care nu te distrug, ci te reconstruiesc. Prin momente în care, inevitabil, pierzi — și totuși continui.
Acolo unde perfecționismul spune: „nu am voie să greșesc”,
Go-ul spune: „vei greși — și vei crește.”
Și în această continuitate se naște, tăcut, maturizarea.
— ACS Go Dojo
Master the Mind. Play Go.