Există momente în Go în care nu mai joci împotriva adversarului, ci împotriva unei părți din tine. O parte care vrea să demonstreze, să controleze, să nu piardă nimic, să nu fie expusă. O parte care confundă greșeala cu valoarea personală și simte fiecare mutare ca pe o probă. Aceasta este zona ego-ului — nu în sens de aroganță, ci de protecție. Și puține lucruri o scot la lumină mai repede decât tăcerea unei partide.
Ego-ul, în felul său subtil, nu caută victoria — caută protecția imaginii despre sine. În loc să întrebe „ce cere poziția?”, el întreabă „cum o să arate dacă pierd aici?”. Din acest loc, jocul începe să se contracte: nu mai vezi tabla, vezi doar propriile teme. O mutare devine apărare, o ezitare devine amenințare, iar partida se transformă într-un spațiu în care trebuie să te protejezi, nu să explorezi.
Când ego-ul preia conducerea, apare defensivitatea. O tensiune interioară care îngustează privirea și transformă jocul într-o succesiune de reacții. Ansamblul se pierde; rămân doar colțurile care dor. Vezi riscul înainte de formă, pericolul înainte de potențial, pierderea înainte de sens. Mutările devin garantiste, rigide, lipsite de respirație — nu pentru că poziția o cere, ci pentru că frica o cere.
Dar Go-ul nu permite controlul total. Poți influența, nu poți stăpâni. Poți orienta, nu poți dicta. Terenul se schimbă, adversarul are libertate, necunoscutul este mereu acolo. Ego-ul tolerează greu această realitate. Când încearcă să controleze totul, înăsprește jocul: întărește prea mult, invadează fără sens, atacă din nevoia de siguranță și nu din claritate.
De aceea, claritatea apare abia când te întorci la poziție, nu la imagine. În acele momente liniștite — uneori de o singură respirație — ego-ul obosește, iar vederea se deschide din nou. Nu pentru că situația devine brusc ușoară, ci pentru că renunți la interpretări. În loc să te aperi, observi. În loc să judeci, înțelegi. În loc să controlezi, asculți ce îți arată tabla.
Cel mai vizibil loc al ego-ului este pierderea. Acolo, tensiunea devine personală: un grup pierdut pare o prăbușire de imagine; o zonă cedată pare o slăbiciune; o partidă pierdută pare o invalidare. Dar Go-ul oferă o perspectivă radical diferită: pierderea este doar o schimbare de teritoriu, nu o schimbare de identitate. Poți pierde un colț și câștiga direcție. Poți pierde partida și câștiga claritate. Poți pierde o luptă și deveni un jucător mai lucid.
Există secunde în joc în care ego-ul tace puțin. Nu o liniște grandioasă, ci una firească: un moment în care nu te aperi, nu demonstrezi, nu îți cauți scuze. Doar vezi. Mutările din acest spațiu par neașteptat de precise, nu pentru că sunt spectaculoase, ci pentru că nu sunt distorsionate de tensiune. Claritatea apare atunci când nu mai e nevoie să pari puternic.
Go-ul nu cere eliminarea ego-ului — cere reglarea lui. Ego-ul sănătos susține prezența, motivația, stabilitatea. Doar ego-ul defensiv creează distorsiune. Iar relația cu adversarul, cu tensiunea și cu propriile greșeli devine un laborator în care înveți să simți diferența: când joci, și când te protejezi.
Pe măsură ce înveți să faci loc realității, ego-ul se micșorează. Nu pentru că îl învingi, ci pentru că nu mai are atât de multe de protejat. Ești mai liniștit cu limitele tale, mai împăcat cu ritmul tău, mai atent la ceea ce este. Nu devii invulnerabil; devii în contact.
Iar într-un joc atât de subtil precum Go-ul, contactul este întotdeauna mai puternic decât controlul.
— ACS Go Dojo
Master the Mind. Play Go.