La prima vedere, Go-ul pare un joc al inteligenței: teritorii, forme, calcule, planuri. Dar, pentru oricine stă suficient de mult în fața tablei, devine evident că marile mutări nu ies doar din rațiune, ci și din felul în care reușești să îți porți emoțiile. Într-o partidă reală, mintea nu este niciodată singură: alături de ea stau frica, impulsul, neliniștea, frustrarea, rușinea, nevoia de a demonstra ceva.
Go-ul devine atunci mai mult decât un joc strategic. Devine un instrument de reglare emoțională: un cadru clar, bine delimitat, în care reacțiile tale se văd în timp real, iar tu poți învăța să rămâi prezent, să revii la tine și să continui.
Emoțiile nu strică jocul – ele îl dezvăluie
În cultura performanței, emoțiile sunt adesea văzute ca „interferențe”: ceva ce trebuie controlat, împins deoparte, ascuns. Și totuși, cele mai spectaculoase prăbușiri dintr-o partidă de Go nu vin din lipsă de cunoștințe, ci dintr-un moment în care emoțiile preiau comanda: o mutare făcută din furie, o întindere disperată după ce ai pierdut o zonă, o serie de răspunsuri automate prin care încerci să repari imediat ceva ce, de fapt, are nevoie să fie acceptat.
Go-ul nu cere să îți „tai” emoțiile, ci să le observi. Tabla devine un loc în care fiecare piatră așezată poartă o amprentă de stare. De la aceeași poziție, jucători diferiți vor alege mutări diferite, nu doar pentru că „văd” altceva, ci pentru că simt altceva: unii nu suportă incertitudinea și închid repede; alții nu suportă să cedeze și atacă peste tot; alții preferă să mențină partidele calme, chiar și atunci când ar fi momentul să riște.
Dacă privești jocul cu onestitate, el nu îți arată doar cât de „bun” ești, ci și cum reacționezi sub presiune, ce faci cu frustrarea, cum gestionezi momentele în care nu mai știi ce urmează.
Frica, anxietatea și impulsul – cum se simt pe tablă
Frica în Go nu arată ca într-un film, nu vine cu panică teatrală, ci cu micile ezitări din jurul unei mutări importante. Uneori simți că „ar trebui” să intri într-o zonă a adversarului, dar îți este greu să o faci; alteori, intuiești că ai putea lăsa deoparte o luptă locală, dar ceva în tine nu acceptă să cedeze. Frica se traduce în mutări prea prudente sau, paradoxal, în mutări prea agresive, făcute ca să nu mai simți tensiunea.
Anxietatea apare ca o neliniște difuză: privești tabla, dar nu mai poți vedea clar. Ai impresia că peste tot este o amenințare, peste tot „se întâmplă ceva”. În loc să poți alege un punct, mintea sare din zonă în zonă, fără să se ancoreze. Nu îți lipsește informația, îți lipsește spațiul interior.
Impulsul este momentul în care mutarea apare mai repede decât respirația. Adversarul te provoacă, tu răspunzi imediat. Nu pentru că e clar, ci pentru că e intolerabil să rămâi cu tensiunea din corp. Impulsul vrea să scape de emoție, nu să clarifice poziția.
Go-ul nu îți rezolvă aceste trăiri, dar le face vizibile. În loc să rămână vagi, „în aer”, ele lasă urme concrete: o invazie forțată unde nu era nevoie, o retragere prea mare, un grup împins în pericol doar pentru că nu ai suportat să renunți.
Ritmul lent ca formă de autoreglare
Există ceva profund terapeutic în gestul simplu de a lua o piatră, de a o ține o fracțiune de secundă între degete, de a-i simți greutatea, și de a o așeza pe lemn. Sunetul pietrei, mic și clar, marchează o decizie, dar marchează și un ritm.
Ritmul în Go nu este doar temporal („ai timp pe ceas?”), ci și fiziologic. Mulți jucători descoperă, fără să fie antrenați în acest sens, că respirația lor se modifică în timpul jocului. La început, este grăbită, fragmentată; pe măsură ce se afundă în partidă, respirația se așază, privirea devine mai stabilă, mișcările mai clare.
Acest ritm are un efect direct asupra sistemului nervos. Atunci când accepți să nu te grăbești, corpul primește permisiunea de a nu lupta cu totul deodată. Climatul fiziologic se schimbă: tensiunea nu dispare, dar scade sub un prag la care mai poți gândi.
Într-o anumită măsură, Go-ul îți educă un reflex nou: înainte să muți, stai. Nu este un truc, nu este o tehnică secretă, este doar o formă de respect pentru ceea ce urmează să faci. Această scurtă pauză – în care respirația are timp să revină, iar privirea să cuprindă totul – reprezintă un exercițiu direct de autoreglare.
Toleranța la frustrare și arta de a continua
Unul dintre cele mai puternice efecte psihologice ale Go-ului este întâlnirea repetată și inevitabilă cu frustrarea. Indiferent cât de bine joci, vor exista momente în care ceva se prăbușește: un grup moare, o zonă devine invadabilă, o secvență te prinde într-un șir de capturi dureroase. Nu există jucător fără astfel de amintiri.
Diferența nu o face faptul că „știi mai mult”, ci felul în care gestionezi aceste momente. O parte din tine ar vrea să răstoarne tabla – sau să joace mutări la întâmplare „ca să se termine mai repede”. Altă parte ar vrea să plece, să nu mai vadă nimic.
Dar Go-ul îți oferă o lecție tăcută: poți rămâne. Poți să accepți că ai pierdut o zonă și, în același timp, să cauți alte puncte de echilibru pe tablă. Poți să recunoști că ai greșit, fără să renunți la întregul joc.
Această capacitate de a continua, chiar cu inima strânsă, devine în timp o formă de toleranță la frustrare. Îți antrenezi ceva ce în psihologie este esențial: să suporți disconfortul fără a te autodistruge și fără a distruge relația cu celălalt.
În viața de zi cu zi, nu avem mereu un cadru atât de clar în care să exersăm asta. Pe goban, îl ai. Și, dacă îl folosești, Go-ul devine un aliat real al rezilienței tale emoționale.
Greșeala – din rușine în resursă
În multe medii, greșeala poartă o încărcătură de rușine: „nu e voie să greșești”. În Go, greșeala este inevitabilă. Indiferent de nivel, vei face mutări pe care ulterior le vei considera slabe, grăbite, limitate.
La început, reacția este defensivă: negi, minimalizezi, cauți scuze. Cu timpul, jocul îți propune altceva: să privești greșeala ca pe un moment de învățare. Nu în sensul moralizator, ci în sensul foarte concret că, dintr-o mutare proastă, pot apărea trei lucruri valoroase:
înțelegerea unui tipar nou, sensibilizarea atenției într-o anumită zonă a tablei, și, mai ales, o formă de umilință sănătoasă – recunoașterea faptului că ești în proces, nu la final.
Această trecere de la rușine la învățare este un pivot major în reglarea emoțională. Când încetezi să te judeci brutal pentru fiecare greșeală, devine posibil să te observi cu mai multă blândețe. Nu înseamnă că devii indulgent, ci că îți păstrezi demnitatea și curiozitatea chiar și atunci când ai făcut ceva ce nu ți-a ieșit.
Go-ul îți oferă nenumărate ocazii pentru acest tip de transformare. Întrebarea devine: „pot să îmi privesc greșeala fără să mă anulez ca jucător?”. Răspunsul, cu suficientă practică, devine „da”.
Spațiul interior dintre două mutări
Există un spațiu foarte special în Go: momentul de după mutarea adversarului, când tabla s-a schimbat, dar tu încă nu ai răspuns. Acolo, între două sunete de piatră, e zona în care se joacă de fapt autoreglarea emoțională.
Dacă te grăbești, reacționezi. Dacă rămâi puțin acolo, începi să vezi: ce simți? ce parte a tablei te trage prima dată? ce gânduri repetitive apar? vrei să „te razbuni”? vrei să „demonstrezi” ceva sau chiar să înțelegi poziția?
Anumiți jucători folosesc intuitiv acest spațiu ca pe un mic exercițiu de prezență: respiră o dată, privesc întreaga tablă, abia apoi intră pe un detaliu local. Nu e meditație formală, dar este o formă de disciplină a atenției, cu efecte emoționale concrete.
În timp, acest reflex – de a nu răspunde imediat la stimul – devine una dintre cele mai valoroase abilități și în afara jocului: într-o discuție tensionată, într-o decizie de business, într-un moment de conflict, în relațiile apropiate. Go-ul te antrenează, încet, să nu mai fii prizonierul primei reacții.
De la tablă în viața de zi cu zi
Când privești astfel, Go-ul nu mai este doar un hobby „care te relaxează”, deși poate fi și asta. Devine un spațiu de antrenament psihologic: un loc în care emoțiile tale au voie să apară, dar tu înveți să le porți altfel.
Ceea ce exersezi pe tablă – răbdarea, întoarcerea la ritmul propriu, capacitatea de a suporta frustrarea fără a rupe relația, disponibilitatea de a privi greșeala fără a te zdrobi pe tine însuți – începe să se transfere spontan în viață.
Nu ai nevoie să numești asta „terapie” sau „dezvoltare personală”. Este suficient să recunoști că, jucând, devii puțin mai capabil să rămâi prezent cu tine atunci când ți-e greu.
Go-ul, ca instrument de reglare emoțională, nu promite să te facă imperturbabil. Din contră: îți arată cât de viu ești. Dar, odată cu asta, îți oferă ceva foarte prețios – șansa de a nu mai fi dus complet de val.
— ACS Go Dojo
Master the Mind. Play Go.